înainte de orice desen, stăm în cameră. de obicei mai mult decât se așteaptă cineva.
nu e o formalitate. o cameră spune destule despre ea însăși dacă o lași.
lumina, întâi
ne uităm de unde vine lumina și pe unde pleacă. o fereastră spre nord dă o lumină egală, rece, constantă toată ziua: e o lumină bună pentru un birou și mai puțin generoasă cu o zonă de seară. o fereastră spre vest aduce o oră de lumină caldă și joasă care schimbă complet culorile de pe pereți.
de asta nu alegem niciodată o culoare dintr-un catalog. o vedem pe peretele ei, la ora la care camera se folosește cel mai des.
cum se mișcă oamenii
urmărim traseele. de la ușă la canapea. de la bucătărie la masă. unde se pune geanta când intri, unde stă cineva când vorbește cu cel care gătește.
traseele astea sunt deja acolo, formate în ani. un interior care le contrazice va fi corectat de locuitori în câteva luni, cu un scaun mutat și o cutie pusă unde nu trebuia. e mai bine să le desenăm decât să ne luptăm cu ele.
ce era deja bun
aproape fiecare locuință are ceva ce merită păstrat: proporția unei camere, o ușă veche, o pardoseală care doar pare obosită. le notăm întâi, înainte să propunem orice.
lumina e primul material.
abia după toate astea începe desenul. nu pentru că e o procedură, ci pentru că un proiect care ignoră lumina și traseele va arăta bine în randare și va fi obositor de locuit.